BLESSED – Fragment din piesă

"BLESSED", de Simona Vintilã

"BLESSED", de Simona Vintilã

"(După o lună. E weekend. Fiica e în sufragerie și navighează pe internet. Sună telefonul.)

FIICA: (ridică receptorul) Alo!... Da... Bună ziua!... Nu, nu e acasă... Sunt fiica ei... Nu știu, poate are telefonul pe mut... Păi, puteți să-mi spuneți mie, dacă e urgent... Bine, o să-i transmit... La revedere!

EA: (apare cu două sacoșe) Doamne, ce cald s-a făcut…Cred că sunt 40 de grade afară…și e abia 12…

FIICA: Au sunat de la tine de la job... Abia am închis... Tu n-ai mobilul la tine? Că te-au sunat, se pare, de câteva ori și n-ai răspuns...

EA: Ba da, e în poșetă, dar probabil că nu l-am auzit... (lasă sacoșele și caută telefonul în poșetă) Da, așa e... Nu l-am auzit... Ce voiau?

FIICA: Au zis să-i suni urgent, că trebuie refăcut nu știu ce proiect la care ai greșit niște dimensiuni... N-am prea înțeles...

EA: (palidă și îngrijorată, dar încercând să mascheze) Ei, o să-i sun... Ce poate fi așa de urgent? E weekend... S-au scumpit iar toate... N-am mai găsit avocado cum trebuie. Arăta cam ciudat și nu am îndrăznit să iau.

FIICA: Iaurt ai luat?

EA: Da. Am luat și salată.

FIICA: Azi îmi faci tort? Că mi-ai tot promis și nu mi-ai făcut.

EA: (nervoasă) Mă înnebunești cu tortul ăsta... Nu mi-e ușor, că n-am mai făcut de o veșnicie... Tu erai plecată, iar tata nu e cu dulciurile. Nici nu mai știu de când nu am mai făcut rețeta aia...

FIICA: (șocată) Tu glumești, așa-i?... Mama, ai făcut tort cu ocazia venirii mele acasă... Acum o lună!

EA: (surprinsă) Ce tot vorbești acolo? Eu nu țin minte... Ai visat...

FIICA: (din ce în ce mai șocată) Doamne, mamă, cum să nu ții minte? Nu m-ai așteptat cu mâncarea mea preferată, musaca de vinete, pe care de altfel nu prea am putut s-o mănânc că era uleioasă rău de tot, asta așa ca să știi, că poate îți aduci aminte și că după aia mi-ai dat să mănânc și tortul meu preferat, pe care l-am mâncat cu poftă, că era gustos... (nervoasă) ții minte? și te-ai bucurat că mi-a plăcut, chiar mi-ai zis că o să-mi mai faci, se vede treaba că și tu ai realizat că ai ratat musacaua și te-ai agățat de tortul ăla...

EA: (nervoasă și șocată în același timp de ce aude) Ia nu mai turui ca o flașnetă! Mai pune punct și virgulă!... Poate că am zis, dar uite că nu-mi amintesc de nici un tort la venirea ta... .și pe de altă parte nu mai am chef să gătesc atâta, mi-a ajuns o viață întreagă!... Sunt obosită, că și eu sunt un om!... Să-ți fie rușine că vorbești așa cu mine! (izbucnește în plâns)

(Fiica încearcă să o ia în brațe, dar ea o respinge. Se îndreaptă spre poșetă, caută agitată în interiorul ei, apoi o trântește de podea și iese. Fiica rămâne consternată. Privește în jos spre lucrurile împrăștiate pe podea și se apleacă să le adune. Descoperă niște tablete. Le studiază atent, apoi adună în continuare lucrurile și le așază în poșetă. Dă să închidă poșeta și vede pe jos o carte de vizită. O ridică, o citește, apoi o așază în poșetă. Fata ei e din ce în ce mai consternată. Fuge la laptop și caută pe internet indicații despre pastilele pe care tocmai le-a descoperit. Rămâne o vreme cu privirea pe ecran, fără să pară că e prezentă. Intră mama și o vede.)

EA: Îmi cer scuze pentru ieșirea de adineaori. Sunt obosită și am probleme la serviciu. Nu trebuia să-mi revărs nervii pe tine.

FIICA: (fuge în brațele ei) Eu îmi cer scuze, mamă. Eu nu trebuia să-ți vorbesc așa. Te rog să mă ierți. (cu lacrimi în ochi) Te iubesc, mamă!

EA: Și eu te iubesc, puiul mamei. Iartă-mă!

FIICA: (se desprinde din brațele ei) Ce probleme ai la serviciu, mamă? Te pot ajuta cu ceva?

EA: (zâmbește) N-ai cum să mă ajuți, puiule. O să mă descurc... Am greșit, se pare, niște dimensiuni la un proiect care se derulează și construcția clădirii s-a oprit la jumătate. Trebuie refăcut proiectul și partea proastă e că se depășește termenul limită de execuție. Vor apărea probabil complicații... Adevărul e că sunt extrem de obosită și mi-ar prinde bine un concediu.

FIICA: Și de ce nu-ti iei concediu, mamă? Am putea să mergem undeva... Vine și tata în două săptămâni și chiar am putea să mergem undeva la munte... Ce zici?

EA: Nu pot să-mi iau concediu până nu rezolv situația asta... (brusc energică) Mă duc să-ți fac tort. Vrei?

FIICA: Sigur nu ti-e greu? Te ajut și eu.

EA: Nu mi-e greu. Tu stai și fă ce-ti place. Ai nevoie după anul ăsta greu….Apropo, vrei să ieșim cu fetele deseară? La terasa minune?

FIICA: Nu prea cred, mamă, voi aveți discuțiile voastre, plus că am ieșit cu voi de trei ori deja... Nu e cazul, dar poți să te duci tu, ti-ar prinde bine...

EA: (surprinsă, dar maschează) Ei, exagerezi... Am ieșit o dată, dar cum vrei... Mă duc să fac tortul. (iese)".

OPINII DESPRE SPECTACOL

OPINII DESPRE SPECTACOL

caret-down caret-up caret-left caret-right
Simona Vintilă

"E o piesă despre boala Alzheimer, despre cum reușește această gravă afecțiune să destabilizeze și în același timp să unească, să provoace suferință și în același timp să aline... 

Am scris din suflet această piesă și mă bucur că o voi vedea transpusă scenic... pentru mama mea și pentru toți cei care se luptă cu boala... "

Mihaela Balint, PR, Teatrul Clasic Ioan Slavici, Arad

"Într-o lume a alienării emoționale, a luptei continue cu timpul și a goanei după îmbogățire, mulți întoarcem capul (voluntar, involuntar?) de la semenii noștri ce au cu adevărat nevoie de sprijinul nostru. BLESSED este un spectacol ce ne îndeamnă să ne oprim din goana cotidiană, spre a-i ÎNŢELEGE - în primul rând - și apoi a-i ajuta pe părinții, prietenii noștri loviți de maladia Alzheimer. Iar pe cei care iubesc teatrul, rolul interpretat de DORINA DARIE PETER îi va emoționa și entuziasma, deopotrivă ."

Anca Giura, Theatrum - Spectacolul "Blessed" la Teatrul din Arad

Hotărâtă să profit de oferta "Luna plină de teatru" de la Arad, am vizionat aseară la Studio, cu sala arhiplină, spectacolul în patru personaje "Blessed". Este o montare de integrat "teatrului de cameră" - cel care favorizează spațiile mici și intimitatea cu publicul - în care Simona Vintilă a fost un factotum, și regizor, și scenarist. Distribuția este alcătuită din actorii Dorina Darie Peter, Georgiana Popan, Stefan Stanic, Florin Covalciuc.

Ilustrând diversitatea repertorială care este preferată mai nou de teatrul arădean, spectacolul este unul sensibil, de mare actualitate. În primă instanță, devine un act social de trezire la realitate, de conștientizare a pericolului bolii Alzheimer. Dar pentru că noi oamenii suntem mai aplecați să îmbrățișăm atitudinile de negare, acelea care încep cu "mie nu mi s-ar putea întâmpla", eu una am ales o cheie mai metaforică de interpretare.

Astfel că vizionarea ne pune în situația de a medita asupra rostului memoriei. Ce am fi fără amintirile noastre? De la Marcel Proust și până la contemporana Nicole Krauss, scriitori de anvergură au tratat tema cu maximă acuratețe. Dar, după cum ar fi opinat însuși Jung, psihicul uman rămâne încă pe mari suprafețe o Terra incognita.

În rezumat, subiectul o surprinde pe o intelectuală de azi - cu o profesie plină de responsabilități, ea fiind arhitecta orașului - în postura de a manifesta mici scăpări de memorie. Ceea ce părea minor anunță un Alzheimer prematur, o formă de demență. Considerându-se umilită de conversația cu psihiatrul, ea neagă realitatea. Cea care-și dă seama de pericol este fiica ei proaspăt revenită de la studii din America. În joc intră și neputința soțului de a o ajuta, precum și sentimentul de culpă în care acesta se adâncește.

Dacă stăm să privim în jur, trăim într-o lume aflată în acută criză de memorie. Copiilor la școală le e tot mai greu să memorizeze istoria sau tabla înmulțirii, iar noi începem să uităm numerele de telefon ori zilele de naștere bazându-ne de-altminteri pe agendele electronice. În afara diverselor memorii artificiale ne simțim neputincioși. Memoria bună este semn de sănătate mintală și de tinerețe, să nu uităm. Atunci, haideți să nu îmbătrânim prematur."

Otilia Tiganas - "Cronica unui spectacol reușit"

Joi seara am urmărit premiera spectacolului "Blessed", la teatrul arădean. Teatrul Mare al Aradului... Îl numesc așa, fiindcă așa îl știu majoritatea arădenilor. Îmi permit să-i spun textului meu de blog "cronică", deși nu sunt critic de artă. Dar cine a spus că spectacolele de teatru, (ca și cărțile sau picturile de altfel), sunt destinate criticilor autorizați? Gestul de artă, oricare ar fi el, este destinat simțurilor omului care îl degustă. Atunci, dacă pe mine finalul spectacolului m-a prins plângând, înseamnă că el și-a atins scopul. Iar lacrimile emoției mă investesc cu dreptul de a scrie așa-zisa cronică de teatru.

Subiect actual, real, dureros, organizat în scene extrem de apropiate de adevărurile noastre cotidiene - maladia Alzheimer. Ritmul întâmplărilor a plimbat spectatorii, în câteva zeci de minute, prin anii care presupun, de fapt, o evoluție a acestei boli parșive. De la primele simptome (aproape de neluat în seamă) până la demență, pot trece ani. Eu mă aflam în sală mai ales de dragul actriței Dorina Darie Peter, cea care a urmat partitura ambițioasă a personajului ce va fi atins de boală. O arhitectă de succes, în contextul poveștii de pe scenă. Știam că va juca un personaj atins de boala Alzheimer și, mai demult, eu fiind medic, Dorina îmi spusese că s-ar putea să-mi mai ceară sfatul când va crea labirintul bolii. Vroia eventuale detalii medicale. Eram, încă de pe-atunci, extrem de curioasă cum va gestiona ea acele scene (presupun… foarte grele pentru actor), în care să nu exprimi nimic. Cred că e dificil să joci lipsa oricărei expresii și că jocul demenței, al nebuniei evidente, e mai simplu și mai cu impact. Dar să joci... nimic..., să devii inexpresiv, mă întrebam cum o va face. Este vorba de etapele intermediare, insidioase ale maladiei, când singurul simptom sunt scăpările de memorie, blocajul inexplicabil al creierului, iar restul vieții bolnavului pare a fi exact ca înainte. Dorinei Darie Peter, categoric i-a reușit și această parte a jocului, cea mai subtilă și grea - să joci absența. Tuturor ne mai scapă numele unui actor celebru, toți ne mai simțim obosiți și hărțuiți, dar asta nu înseamnă patologie.

Orice spectacol valoros presupune muncă de echipă. Dacă bisurile din final s-au adresat aparent actorilor, patru la număr - toți de top -, bisurile erau destinate de fapt întregii echipe, incluzând spatele nevăzut! O experiență artistică recentă m-a învățat cât contează omul cu luminile, sau sunetistul, sau cabiniera, fiindcă nu avusesem habar, până nu m-am izbit de lipsa lor. Așadar echipa. Echipa nu e vorbă în vânt.

Fiica arhitectei atinse de boală a fost tânără și talentata actriță Georgiana Popan. Urmăream jocul ei, fără să uit episoade pe care ea, probabil, nu le mai știe. Ea - puștoaică dezghețată - foc, jucându-se în Micălaca la bloc cu fiu-meu și încă două fetițe, pe vremuri, împărțind vioi jucării greu de împărțit. În mine, odată cu subiectul de pe scenă, se juca amestecul trecut - prezent, copiii de ieri, astăzi cu destine conturate, fetița de ieri actrița de azi, prietenia mea cu Dorina Peter, atinsă în scenariu de demența Alzheimer, așadar se juca... propria-mi istorie... până la urmă. Trecut-prezent-potențial viitor al femeii spre cincizeci de ani care sunt. Femeie, medic, mamă, fiică, nevastă, conducător auto categoria B, naiba știe câte altele... Iar atunci când cota de intensitate atinsese apogeul - Dorina dezvolta regalul nebuniei explicite, al demenței și Georgiana juca consternarea fiicei nebunei, eu am început să plâng adevărat. În primul rând al sălii de spectacol era tata octogenar, fiul meu era la Cluj la performanțe școlare, mie îmi curgeau lacrimi șiroaie... și m-am felicitat că am evitat rimelul care s-ar fi prelins dizgrațios pe obraji... m-am felicitat... așa cum m-am felicitat întotdeauna când am știut să evit ridiculul... iar când nu l-am evitat cum se cuvine, m-am străduit să nu aflați că am făcut-o de oaie!

În concluzie -Blessed- cronica unui spectacol reușit.

Imediat după "căderea cortinei" o îmbrățișăm pe Dorina, îi spuneam "bravo, ai făcut un rol mare", iar Dorina râzând îmi spunea: "păi la ce vremuri trăim, nici nu m-am străduit prea tare la scena demenței!", eu mi-am amintit că urmează o altă "luni" și începe o nouă zi în regimul asigurărilor sociale de sănătate românești cu mine medic de familie, deci Blessed cronica unui spectacol reușit, iar noi... sănătoși să fim!"